Veverița Mira și ziua cu ploaie

Mira, veverița, plănuise ziua de sâmbătă încă de miercuri. Voia să urce în nuc, să adune nuci pentru iarnă și să se întâlnească la prânz cu prietena ei, Ghinda, pe cărarea de lângă izvor.

Dar sâmbătă dimineața a început să plouă. Nu o ploaie mică, ci una cu picături groase, care băteau în frunzele nucului ca niște degete nerăbdătoare.

Mira s-a uitat pe fereastra scorburii. Și-a încrucișat brațele și a bătut din picior.

„Ziua mea e stricată”, a spus. „Toată!”

S-a așezat în fundul scorburii și a stat acolo, cu botul în blană. Ploaia continua. Era un sunet care nu se mai oprea, tip, tap, tip, tap, și Mirei i se părea că fiecare picătură o ia în râs.

După un timp, ceva a ciocănit la ușă. Era Ghinda, udă leoarcă, cu o frunză mare de brusture în loc de umbrelă.

„Mira! Hai afară!”

„Plouă”, a mormăit Mira. „Nu vezi? Nu putem face nimic din ce am vrut.”

„Nu putem face ce am vrut”, a recunoscut Ghinda. „Dar poate putem face altceva. Ai cizmele galbene?”

Mira nu voia, dar cizmele galbene erau chiar lângă ușă și arătau foarte vesele. Le-a încălțat. Ghinda i-a dat o jumătate de frunză de brusture, iar Mira a ieșit cu ea deasupra capului.

Afară, lumea se schimbase. Cărarea devenise un râu mic, iar iarba strălucea. Sub nuc se făcuse o baltă mare, rotundă, iar fiecare picătură care cădea în ea desena un cerc, apoi un altul în jurul lui.

„Uite”, a șoptit Ghinda. „Sunt cercuri în cercuri.”

Mira a pus un picior în baltă, încet. Apa i-a ajuns până la glezne, rece și zgomotoasă. Splash! A sărit cu amândouă picioarele. Splash, splash! Stropii au zburat în sus și au căzut înapoi ca o ploaie mică, făcută de ea.

Prin ploaie s-a auzit un chicotit, și Mira și-a dat seama că era chiar al ei.

Au sărit amândouă în baltă până li s-au udat cozile. Au făcut bărcuțe din cojile nucilor, le-au dat drumul pe râul de pe cărare și au alergat după ele, strigând cine ajunge prima la izvor. A ajuns una verde, cu o frunză roșie în mijloc.

Pe la prânz, ploaia s-a rărit. Din nori a ieșit un petic de soare, iar în iarbă au început să sclipească mii de picături.

Au urcat în nuc, ude și obosite, și au găsit un loc sub o creangă groasă, ferit de apă. Acolo au mâncat nucile pe care Mira le adunase vara.

„Dar nu am adunat nimic azi”, a spus Mira.

„Mâine nu mai plouă”, a răspuns Ghinda. „Mâine culegem.”

Mira s-a gândit la planul ei de miercuri. Fusese un plan bun, iar ziua de azi fusese cu totul altceva. Nu semăna cu ce își închipuise, dar nu mai simțea că a pierdut-o.

Seara, a pus cizmele galbene lângă ușă, să se usuce pentru mâine, și s-a băgat în pat cu blana încă puțin umedă. Ploaia a început din nou, încet. Tip, tap, tip, tap. De data aceasta, Mira a ascultat-o până a adormit.

Pentru părintele care citește

Povestea se potrivește unei zile în care planul copilului s-a dat peste cap din cauza vremii, a unei boli sau a unei schimbări de program. Îl puteți întreba: „Ce ai fi făcut tu în balta Mirei?” Mulți copii au imediat un răspuns, iar discuția începe de acolo. Încă vreo câteva găsiți în poveștile despre emoții, iar pentru serile de octombrie avem și povești de toamnă.