Puiul de dragon și pătura de ceață

Sus, pe Dealul Clopoțeilor, locuia un pui de dragon pe nume Rug. Avea solzi ca zmeura coaptă, coarne mici și un obicei care îl supăra: când nu putea să adoarmă, scotea fum pe nas.

Nu era un fum primejdios. Era un fum subțire, mirosind a scorțișoară. Totuși, intra printre crăpăturile peșterii și gâdila liliecii.

„Rug”, spuneau ei, „încearcă să numeri până la zece.”

Rug număra. La șapte se gândea dacă a închis ușa. La opt își amintea un zgomot auzit peste zi. La nouă se întreba dacă dimineață va putea zbura peste stânca înaltă. La zece scotea un nor de fum.

Într-o seară, liliecii și-au luat pernele și s-au mutat în peștera vecină.

„Doar pentru noaptea asta”, i-au spus. „Avem nevoie de puțin aer.”

Rug a rămas singur. Peștera i s-a părut de două ori mai mare. Fiecare picătură care cădea din tavan suna ca un pas.

Pic.

„Cine e?”

Pic.

„Știu că ești acolo.”

Nimeni nu răspundea. Rug a ieșit afară. Mai bine stătea sub cer decât să asculte pașii care nu erau pași.

Dealul era acoperit de ceață. Clopoțeii albaștri se vedeau doar când vântul ridica vălul pentru o clipă.

Rug a pornit la vale. Ceața i se lipea de coarne și îi răcorea botul.

La primul stejar a întâlnit un arici care împingea o frunză mare.

„Ce faci la ora asta?” a întrebat ariciul.

„Caut un loc fără zgomote.”

Ariciul a ascultat. De sub rădăcini venea un foșnet.

„Aici dorm gândacii. Ei foșnesc.”

Rug a mers mai departe. La pârâu a găsit o vidră cu capul pe o piatră.

„Ai un loc fără zgomote?”

Vidra a ridicat o ureche. Apa clipocea peste pietre.

„Nu. Pârâul povestește toată noaptea.”

Rug a urcat pe stânca de unde voia să învețe să zboare. Acolo vântul șuiera printre două crengi.

„Nici aici”, a mormăit el.

Ariciul și vidra veniseră după el. S-au așezat, unul la stânga și unul la dreapta.

„Poate că nu ai nevoie de un loc fără zgomote”, a spus ariciul.

„Poate ai nevoie să știi ce face fiecare zgomot”, a spus vidra.

Au ascultat împreună.

Foșnetul venea din frunze. Clipocitul venea din pârâu. Șuieratul venea din crengi. Departe, în peșteră, o picătură cădea într-o băltoacă.

„Și bătaia asta?” a întrebat Rug.

Tum, tum. Tum, tum.

Vidra i-a pus o lăbuță pe piept.

„E inima ta.”

Rug nu o ascultase niciodată. A tras aer încet. Inima bătea repede. A dat aerul afară. O şuviță de fum cu miros de scorțișoară a ieșit și s-a amestecat cu ceața.

Atunci s-a întâmplat ceva ciudat. Ceața s-a strâns în jurul lui ca o pătură. Nu era grea și nici udă. Era răcoroasă pe solzi și moale pe aripi.

Ariciul s-a cuibărit sub o margine. Vidra și-a pus coada sub cap.

Rug a ascultat din nou. Frunzele foșneau. Apa clipocea. Crengile șuierau. Inima bătea mai rar.

Nu trebuia să oprească niciun sunet. Fiecare era la locul lui.

„Dar liliecii?” a întrebat el cu ochii închiși. „I-am alungat cu fumul meu.”

„Mâine deschizi fereastra peșterii”, a spus ariciul.

„Și le spui că îți pare rău”, a adăugat vidra.

Era un plan destul de mic pentru dimineață. Rug l-a așezat în minte lângă ușă, ca să nu-l uite. Restul gândurilor au început să se îndepărteze.

A visat că zbura peste stâncă. Nu foarte sus. Doar cât să vadă pârâul făcând o panglică argintie prin vale.

Dimineață, ceața se ridicase. Rug s-a întors în peșteră cu ariciul și vidra. A deschis fereastra rotundă și a măturat fumul cu aripile.

Când liliecii s-au întors, le-a spus:

„Îmi pare rău că v-am gâdilat toată noaptea. Dacă nu pot dormi, ies puțin să ascult dealul.”

Liliecii și-au pus pernele la loc.

În seara următoare, Rug tot nu a adormit din prima. Dar nu s-a speriat. A numit fiecare sunet, a tras aer încet și a lăsat un fir de fum să plece pe fereastra deschisă.

Ceața a venit până la intrare. Nu a intrat. A rămas acolo, ca o pătură pusă deoparte pentru o noapte în care ar fi fost nevoie de ea.

Pentru părintele care citește

Povestea poate deschide o discuție despre zgomotele care par mari când camera se liniștește. Întreabă copilul ce sunete recunoaște în camera lui și ce nume blând le-ar da. Vezi și poveștile pentru 6-8 ani și cele despre prietenie.