Bărcuța de hârtie care s-a întors acasă

La marginea unei case mici curgea un pârâu. Ziua era limpede și grăbit. Noaptea mergea încet, ca să nu trezească trestiile.

Într-o după-amiază, două mâini au împăturit o foaie de hârtie. Au îndoit-o la mijloc, i-au făcut două colțuri și au tras de margini. Așa s-a născut o bărcuță.

Pe o latură avea desenată o inimă albastră. Pe cealaltă, o fereastră galbenă.

„Să te întorci până seara”, i-au spus mâinile și au așezat-o pe apă.

Bărcuța a pornit încet. A trecut pe lângă trei pietre rotunde și pe sub o frunză care făcea umbră ca o umbrelă.

La prima cotitură a întâlnit o frunză de plop.

„Unde mergi?” a întrebat frunza.

„Nu știu. Pârâul mă duce.”

„Atunci merg și eu cu tine.”

Au plutit împreună. Frunza se învârtea. Bărcuța ținea drept drumul. Din când în când se loveau ușor și râdeau în limba apei: clip, clip.

Mai jos, pârâul trecea printre două rădăcini. Apa a prins viteză. Frunza s-a strecurat prima, dar bărcuța s-a oprit.

„Nu încap”, a spus ea.

Un peștișor a împins-o cu nasul. O dată. De două ori. La a treia împingere, bărcuța a trecut.

„Mulțumesc”, a spus ea.

„Drum lin”, a răspuns peștișorul și s-a ascuns sub o piatră.

Când s-a lăsat seara, frunza s-a oprit într-un golf mic.

„Eu rămân aici”, a spus. „Locul acesta miroase a mentă.”

Bărcuța a privit în jur. Trestiile erau înalte. Cerul devenise mov. Nu mai vedea casa.

„Dar eu trebuie să mă întorc.”

„Știi drumul?”

Bărcuța nu știa. Până atunci privise numai înainte.

Apa a dus-o mai departe, iar noaptea a venit de tot. Bărcuța a început să creadă că fereastra galbenă desenată pe latura ei era singura fereastră pe care o va mai vedea.

Atunci, un licurici s-a așezat pe vârful ei.

„De ce ești tristă?”

„Trebuia să fiu acasă până seara. Dar pârâul merge într-o singură parte.”

Licuriciul a zburat puțin deasupra apei.

„Pârâul face o buclă după sălcii. Dacă rămâi pe el, treci iar pe lângă casă.”

„E departe?”

„Este cât un cântec lung de greier.”

Bărcuța a ascultat. Din iarbă se auzea țâr, țâr, țâr. Licuriciul zbura în față, aprinzând câte o luminiță la fiecare cotitură.

Au trecut pe lângă o roată veche, o tufă de mentă și trei nuferi închiși. Bărcuța nu le văzuse ziua. Noaptea, toate păreau mai aproape și mai tăcute.

După un timp, a simțit un miros cunoscut. Era mirosul de pâine din casa mică.

Apoi a văzut o lumină galbenă printre trestii. Nu era desenul de pe hârtia ei. Era fereastra adevărată.

Pe mal așteptau aceleași două mâini. Au ridicat bărcuța cu grijă și au pus-o pe un prosop.

„Te-ai întors.”

Bărcuța era udă la colțuri și avea o urmă verde de la frunza de plop. Inima albastră se întinsese puțin. Dar fereastra galbenă se vedea încă.

Licuriciul a făcut un cerc deasupra casei și a plecat. Pârâul a trecut mai departe, încet, ca să nu trezească trestiile.

Bărcuța a rămas peste noapte pe pervaz. De acolo vedea și fereastra caldă, și apa pe care călătorise.

Acum știa că un drum poate merge înainte și totuși te poate aduce acasă.

Pentru părintele care citește

Povestea vorbește blând despre plecare, dor și întoarcere, fără să dea o lecție. Întrebarea de la final poate fi: „Ce lucru de acasă ar recunoaște bărcuța și cu ochii închiși?” Vezi și poveștile pentru 4-6 ani și cele despre familie.