Iepurașul Tic și dovleacul cel mare

Primăvara, bunica Iepuroaica i-a dat iepurașului Tic o sămânță lată și netedă.

„Pune-o la capătul grădinii, unde bate soarele mai mult. Udă-o în fiecare zi, și vom vedea ce iese.”

Tic a îngropat sămânța și a udat locul în fiecare dimineață, chiar și în zilele în care nu avea chef. Vreo două săptămâni nu s-a întâmplat nimic. Apoi a răsărit un vârf verde, cât unghia, și Tic a strigat atât de tare, încât bunica a venit în fugă cu lingura de lemn în mână.

Vara, vrejul s-a întins pe jos ca un șarpe verde. A apărut o floare galbenă, apoi o bilă mică și tare, care a crescut de la o lună la alta. Tic o măsura cu tălpile. Într-o zi, bila ajungea la genunchi. Într-alta, la burtă.

Până în septembrie, dovleacul era mai mare decât Tic. Era portocaliu, cu dungi adânci, și stătea în mijlocul grădinii ca o casă mică.

„Bunico, e uriaș”, a șoptit Tic.

„E exact cât trebuia să fie”, a spus bunica. „Mâine îl culegem. Vine frig.”

Dar a doua zi dimineață au înțeles problema. Dovleacul nu se urnea. L-au tras de vrej, l-au împins de pe un rând, bunica a încercat și ea cu toată puterea, dar el stătea acolo, tot atât de nemișcat ca un deal.

Tic s-a așezat în iarbă, cu capul în mâini.

„Am muncit toată vara pentru el și acum nu-l putem duce acasă.”

Bunica s-a așezat lângă el și a tăcut o vreme. Apoi a spus:

„Mai ții minte cum l-ai crescut? Nu l-ai crescut într-o zi. Zi de zi ai adus apă. Poate și acum se rezolvă puțin câte puțin.”

Tic s-a gândit. A adus căruciorul cu roți al bunicului și un lemn lung, gros, din coteț. A sprijinit lemnul sub dovleac, a apăsat pe celălalt capăt și dovleacul s-a ridicat, doar o palmă. Bunica a băgat repede o piatră dedesubt.

„Încă o palmă”, a spus ea.

A venit și Veverița, vecina, care a pus o a doua piatră. A venit Ariciul, care a împins cu spatele. Din drum, Cocoșul a strigat că are o frânghie, și a adus-o.

Au lucrat până la prânz. Palmă cu palmă, piatră cu piatră, dovleacul s-a urcat pe cărucior. Căruciorul a scârțâit o dată, s-a clătinat puțin pe roți și dovleacul a rămas la locul lui.

Apoi au pornit, toți laolaltă, pe cărarea spre casă. Tic împingea din spate, bunica trăgea din față, iar Veverița mergea alături și număra cu glas tare pașii. Pe drum, copiii din sat s-au oprit să se uite, iar unul a întrebat: „Al cui e dovleacul ăsta uriaș?”

„Dovleacul meu”, a răspuns Tic, iar vocea lui a sunat mai tare decât voia.

Seara, bunica a tăiat dovleacul și a copt felii, a făcut supă și a pus grămezi de miez într-o oală mare, iar casa s-a umplut de miros dulce. Au venit vecinii cu farfuriile, unul câte unul, și toți au mâncat la masa lungă din curte.

Când au plecat ceilalți, Tic a rămas să spele oala împreună cu bunica. A găsit în fund o sămânță lată și netedă, ca aceea de primăvară.

„O păstrăm?”

„O păstrăm”, a spus bunica.

Tic a pus-o într-un plic, a scris pe el cu creionul „pentru anul viitor” și l-a așezat pe raft, lângă ceasul cu cuc.

Pentru părintele care citește

Povestea e despre răbdare și despre cum se ridică o greutate cu ajutorul altora, lucruri pe care un școlar mic le recunoaște din ce face la școală. Un gând pentru după lectură: există ceva ce copilul a început și pentru care ar vrea acum ajutor? Dacă aveți o grădină sau măcar un ghiveci, sămânța de dovleac se poate pune chiar în primăvară. Pentru alte seri aveți povești pentru 6-8 ani și povești despre familie.