Frunza care nu voia să cadă

Pe cel mai înalt arțar din parc trăia o frunză numită Fira. Primăvara fusese verde ca iarba tânără, vara se lăsase mângâiată de soare, iar acum, în octombrie, începuse să se facă aurie la margini.

Într-o dimineață a venit vântul și a început să le ia pe rând pe surorile ei. Una a plecat zburând în sus, alta s-a rotit de trei ori și a aterizat într-o baltă.

„Unde plecați?” a strigat Fira după ele. „Nu vă e frică?”

Nimeni nu i-a răspuns, pentru că surorile ei erau deja departe.

Fira s-a prins de creangă cu toată codița ei subțire. Vântul a suflat o dată, a suflat de două ori, apoi a trecut mai departe, mirat că una singură nu se lasă dusă.

Spre seară a venit o vrabie și s-a așezat pe creangă.

„Bună seara, Fira. Stai în vârf. De aici se vede tot parcul.”

„Mă țin”, a spus Fira. „Dacă mă las, nu știu unde ajung.”

„Nici eu nu știu unde ajung când zbor”, a spus vrabia. „Dar, de obicei, ajung undeva interesant.”

Fira s-a uitat în jos. Pământul părea foarte departe și foarte pestriț, plin de frunze roșii, galbene și maronii, ca o pătură întinsă la uscat.

În noaptea aceea a plouat mărunt. Fira a simțit picăturile alunecându-i pe nervuri și s-a gândit că nu e chiar rău să fie udă. Dimineața, arțarul era tăcut, iar ea a observat ceva nou: sub creangă, pe iarbă, o frunză îi făcea semn.

Era Ilinca, una dintre surorile ei, care căzuse prima.

„Fira, vino! E moale aici! Un arici și-a făcut cuib sub noi și zice că frunzele sunt cea mai bună pernă!”

Fira a ezitat. Codița ei se subțiase tot mai mult în ultimele zile, dar tot nu voia să cedeze.

„Și dacă mă lovesc?”

„Cazi încet”, a răspuns Ilinca. „Aerul te ține. Închide ochii și lasă-te.”

Fira a mai așteptat o zi. A mai așteptat încă una. Vrabia a venit să-i țină companie, iar într-o după-amiază cu soare galben, Fira a spus încet:

„Cred că sunt gata. Dar țineți-mi un loc.”

„Ți l-am ținut de când a plecat vântul”, a spus Ilinca de jos.

Fira a respirat adânc. A desfăcut un deget al codiței, apoi pe următorul, apoi încă unul. Și s-a lăsat.

Nu a căzut ca o piatră. A plutit într-o parte, apoi în cealaltă, ca într-un leagăn, și a văzut parcul de sus, cu băncile, cu felinarele, cu un copil în cizme roșii care sărea într-o baltă. Și-a dat seama că ar fi stat la capătul creangii toată iarna fără să vadă niciodată toate astea.

A aterizat chiar lângă Ilinca, pe o pernă de frunze uscate care mirosea a pământ și a ploaie.

„Vezi?” a șoptit Ilinca.

Fira a rămas întinsă, privind arțarul gol, cu ramurile lui subțiri desenate pe cer. Nu mai părea trist. Părea odihnit.

„Primăvara vine altă frunză la locul meu?” a întrebat ea.

„Vine, și va fi tot a ta, în felul ei”, a spus ariciul din cuib, căscând.

Fira a zâmbit, s-a așezat pe pământul moale și, cu soarele pe margini, a adormit.

Pentru părintele care citește

Povestea se potrivește copilului care se agață de ce știe, de la o jucărie veche la prima zi într-o grupă nouă. După lectură puteți întreba: „Ce a ajutat-o pe Fira să se lase?” Răspunsul copilului vă arată de ce are nevoie el ca să încerce ceva nou. Mai multe găsiți la povești despre curaj și la povești de toamnă.